Dreptul la joc: de la o convenție internațională la curtea școlii

Convenția ONU din 1989 cu privire la drepturile copilului, ratificată și de România, spune la articolul 31 că fiecare copil are dreptul la odihnă, la timp liber și….la joc.

După mai bine de două decenii, Comitetul ONU care veghează asupra Convenției a simțit nevoia să explice ce înseamnă articolul acela, fiindcă jocul dispărea din pauzele școlare și din spațiul public al lumii întregi. Documentul rezultat, Comentariul general nr. 17, cere statelor să asigure timp, spațiu și condiții pentru jocul ales liber de copil.

Foarte puține state au politici naționale dedicate jocului. Cele care au ajuns aici sunt, în mare, cele patru națiuni ale Regatului Unit, Irlanda și Canada.

Prima a fost Țara Galilor, care a publicat prima politică națională de joc din lume. Opt ani mai târziu a mers mai departe și a devenit primul stat care a scris jocul copiilor în lege. Legea obligă fiecare autoritate locală să evalueze periodic dacă zona oferă copiilor destule ocazii de joc, iar apoi să acționeze pe baza a ce a descoperit. Evaluările se repetă la câțiva ani, se trimit guvernului și se analizează la nivel național.

Un cuvânt din legea aceea cântărește mult în dovezile funcționării ei: textul nu cere autorității să furnizeze ocazii de joc, ci să le asigure. 1. Se mută discuția de la buget (montăm un tobogan) la cultură (avem condițiile: timp, spațiu și permisiune pentru joaca celor mici?) și 2. Obligația nu cade integral pe portofelul primăriei, ci poate fi îndeplinită și prin parteneriate, ceea ce deschide ușa școlilor, asociațiilor și oamenilor din comunitate.

Scoția a adoptat între timp o obligație similară. Anglia încă nu are, deși acolo se poartă chiar acum o campanie parlamentară pentru una.

Dar ce se întâmplă când politica rămâne pe hârtie? Irlanda are o politică națională de joc de peste 20 de ani, care a îmbătrânit fără să fie revizuită.

Cercetătoarea Michelle Bergin a citit anul trecut documentele oficiale irlandeze care ating pauza din curtea școlii, de la legi la ghiduri de proiectare, și a publicat rezultatul în revista Children & Society. Concluzia: curtea apare în hârtii mai degrabă ca spațiu de supravegheat, nu ca spațiu dedicat jocului. Documentele vorbesc despre obligația de supraveghere, despre evaluări de risc, despre accidentări și bullying. Jocul apare rar, iar când apare vine însoțit de formule care îl fac opțional. „Acolo unde e posibil.” „Dacă terenul permite.” „De dorit.”

Titlul studiului ei, No Hiding Places, a fost cel care mi-a atras atenția, eu venind chiar după lecturarea studiului din Chengdu (vezi postarea anterioară).

Când sunt întrebați, copiii pun ascunzișul constant printre nevoile lor de căpătâi. Nimeni nu spune că supravegherea nu contează, întrebarea e dacă un copil poate fi în siguranță și, în același timp, ferit măcar o clipă de Big Brother…

Teama de accidente și de procese apare peste tot ca justificare a restricțiilor. Doar că accidentările reale din curțile școlilor sunt, în majoritate covârșitoare, entorse și vânătăi din alergat sau din căzături. Lucruri obișnuite, de altfel, dar cine le mai vede așa?

Curriculumul românesc pentru educație timpurie cere ca în programul zilnic al grădiniței să existe cel puțin un moment de mișcare. Printre exemplele date apare și plimbarea în aer liber, alături de jocul de mișcare din sală, de înviorare, de ora de educație fizică. Aerul liber e, deci, o variantă dintre mai multe. O grădiniță poate respecta regula fără ca vreun copil să treacă pragul ușii, afară. La școală, regulamentul stabilește cât durează ora și cât durează pauza. Despre unde se petrece pauza nu spune nimic. Curte, hol, sală de clasă, totuna.

Bun, o lege românească a jocului, cerută ca atare, nu cred că ar funcționa, jocul cade între educație, sănătate și urbanism. Eu în schimb am încredere în puterea liderilor locali, în capacitatea comunităților de a se mișca singure.

Deci mă gândesc ce ar merge totuși. Și prima soluție pare să fie ocazia de reflecție.

Pornind de la logica galeză a evaluării periodice, de la nevoile identificate în studiul din Chengdu, de la instrumentul olandez de evaluare a curților verzi și de la principiul beneficiu-risc, am schițat o fișă de evaluare a jocului în curte. E doar un punct de plecare pentru cine vrea să reflecteze cu niște date în față.

Anual, în aceeași lună. Fiecare item primește 2 pentru „DA”, 1 pentru „PARȚIAL”, 0 pentru „NU”. Evoluția scorului contează mai mult decât scorul în sine. Fișa se poate descărca din Cuibul cu Resurse, de pe site.

Cine are curaj să se bage la niște măsurători?