Cetățeni mici
În 2020, un urbanist chinez a scris un soi de manifest: „Oraș, te rog nu ignora frumusețea de la înălțimea de un metru!”. Un metru e cam nivelul ochilor unui copil de grădiniță, deci o perspectivă diferită de cea a ta, celui/celei care citești acest text acum.
În puțin timp s-a strecurat bine de tot în politica publică, în direcția orașelor prietenoase cu copiii. Se știe deja despre structura și seriozitatea planurilor cincinale chinezești. Nu-s de calitate îndoielnică. (hehe!)
Până la sfârșitul lui 2025 peste 100 de orașe porniseră programe-pilot, atingând peste 100 de milioane de copii. Nu mai detaliez, dar cadrul lor se leagă explicit de ODD 11 (orașe și comunități durabile) și de drepturile copilului.
Changsha, primul oraș care a înscris ideea în planificarea urbană, a început cu….creioane. A organizat tabere de desen pentru copii, repetate periodic ca un fel de rutină din dezvoltarea culturii clasei, în care cei mici își desenează cartierul așa cum și l-ar dori.
La Beijing, copii numiți „mici planificatori” au propus labirinturi și telescoape de observare a naturii/păsărilor la înălțimea lor.
La Yiwu, o echipă de copii-observatori a fost dusă în autogări, unde a arătat ce nu vedeau adulții: balustrade prea sus, hărți imposibil de citit/privit de la înălțimea lor.
În trei ani, peste cincizeci dintre sugestiile lor au fost puse în practică.
Pe acest fond se așază studiul (2024) care m-a făcut să alunec în acest rabbit hole onorabil: despre o comunitate din Chengdu, unde autorii au chestionat 120 de copii din cartier despre spațiul urban în care locuiesc.
Nevoile micuților s-au adunat ciorchine în direcțiile: joc, nevoia de a se ascunde, interacțiune/comunicare, contactul cu natura, mersul în siguranță (în această ordine, ultima neglijabilă statistic).
Ce zici de asta cu ascunzișul? Sau în limbaj pretențios: „creșterea înțelepciunii psihologice a copiilor în căutarea informațiilor spațiale, ghicirea psihologiei celeilalte persoane și ajustarea strategiilor de ascundere”.
Mai avem extra topping și faptul că cercetătoarea Ellen Sandseter, care a catalogat tipurile de joc cu risc (risky play), numește asta chiar așa: jocul în care copilul „dispare” pentru o vreme din câmpul vizual al adultului. Pe lângă înălțimile mari, viteza crescută și uneltele periculoase, din punct de vedere evolutiv, copiii au o nevoie înnăscută de a experimenta fiorul temporar al separării de supravegherea adulților.
(pauză pentru a rumega nițel)
Așadar, ținând cont de ce au zis copiii, dar și de ce susține cercetarea înțeleaptă că e nevoie, din spațiile existente, fără demolări, au ieșit 3 propuneri de locuri spre actualizare: unul pentru artă și comunitate, unul pentru lectură (ia-o și pe asta cu pâine!), unul de joacă gândit ca teren de explorare.
Metoda, în urbanismul chinez, se pare că are chiar un nume: micro-reînnoire, schimbi mult cu intervenții mici. Mă rog, sunt descrieri pentru fiecare, dar mi-e că deja exagerez.
Așadar doi, locul de joacă standard cu care suntem obișnuiți (tobogan, leagăn, balansoar, totul din plastic sau metal, mono-funcțional) acoperă cel mult una din cele cinci nevoi, anume jocul. Lipsesc sistematic ascunzișul (tufișuri, denivelări, colțuri semi-ascunse), natura (materiale vii, buștean, apă, pământ), investigarea colaborativă (ceva de răscolit, observat, măsurat)…ehei…
Am scris asta doar
1. ca să nu fie degeaba călătoria prin galeriile internetului și
2. ca să arunc în lume niște ochelari cu alte filtre; nu știu nici arhitectură, nici urbanism, habar nu am ce anume concret, procedural ar trebui făcut pentru îmbunătățirea situației, dar idei pentru locuri de joacă cu sens pot născoci.
