PASTILA DE INFO DESPRE JOACA LIBERĂ

De ce este limitată abordarea pionierului care a legitimat JOCUL ca instrument educațional în grădinițe?

Am simțit un nod în stomac recent când am urmărit îndeaproape procesul de adaptare a copilului meu în grădinița din Germania. (*Nu e primul contact cu această etapă, a avut parte de o minunăție de grădi și echipă de educatoare în București.)

În primul rând, mi se pare cu atât mai greu atunci când faci parte din educație și cunoști niște aspecte din culise; așteptările pe care le ai de la acest „sistem” sunt enorme când te afectează personal. În al doilea rând, comparația, bat-o vina! M-am gândit că gata, s-a pierdut orice rigoare, copilul nu va putea dezvolta competențele >vizate<. Dar eu știu deja că joaca liberă e THE KEY. Of! Anxietăți provocate de rațiune și trăiri contradictorii. Ce am făcut ca să le aliniez cât de cât? Am citit, ca un șoricel de bibliotecă autentic ce sunt.

Vă sună cunoscută abordarea lui Friedrich Fröbel, care a fost fondatorul grădiniței moderne, Play and Activity Institute, în 1837 (neamț, evident, ca să fie treaba treabă pentru acest moment al vieții noastre)?

Jocul era considerat „cea mai înaltă fază a dezvoltării copilului” și era văzut ca o reprezentare creativă a impulsurilor interioare ale copilului. Pentru Fröbel, jocul simboliza legătura dintre activitatea interioară (spirituală) a copilului și lumea exterioară.

Ce părere aveți? Eu zic că nu poți neapărat să te opui acestor idei. Sună bine, joaca e lumea copilăriei. Hai să vedem mai departe:

Fröbel a proiectat un set de materiale educaționale (cunoscute drept „cadouri” și „ocupații”), fiecare având un scop simbolic și educativ (Ex: cuburi, sfere, cilindri, hârtie pentru pliere, lut, semințe, cărți de cusut, mărgele pentru înșirat.) Materialele erau concepute pentru a reprezenta concepte universale precum unitatea, proporția și armonia. Fröbel considera că aceste materiale ar ajuta copiii să înțeleagă conceptele transcendente ale vieții, cunoașterii și frumuseții (cele „trei forme de cunoaștere”). Educatorii aveau rolul de a ghida copiii să descopere sensurile simbolice încorporate în aceste materiale prin manipulare și construire, conectându-și experiențele interioare cu formele exterioare, iar libertatea copilului era deseori restrânsă pentru a atinge aceste obiective. Ei aveau sarcina să ofere îndrumare prin cântece, poezii și activități prestabilite, astfel încât jocul să nu devină „ineficient”. Fröbel a promovat ideea că anumite forme de joc (cele ghidate și simbolice) sunt „bune”, în timp ce jocul liber poate duce la „dezordine”.

UPS! În timp ce el pleda pentru libertatea copilului în inventarea și explorarea jocului, această libertate era limitată de nevoia de a respecta structurile impuse de simbolismul materialelor. Activitățile erau totuși prea rigide și centrate pe viziunea adultului, ceea ce limita creativitatea spontană a copiilor. Jocul ghidat era mai aproape de memorare și imitare decât de explorare liberă. Acest concept de joc ghidat a inspirat dezvoltarea materialelor și metodelor educaționale utilizate ulterior, inclusiv în grădinițele moderne.

Dincolo de aceste controverse, avem recunoștință pentru acest pas uriaș, revoluționar pentru timpurile lui. Dar cum s-a evidențiat totuși că este o abordare limitată? Profesorul american Kuschner ne prezintă perspectivă comparativă.

Frederic Burk (teoretician educațional) și echipa sa au desfășurat un studiu în grădinițele publice din Santa Barbara, SUA, la finalul secolului al XIX-lea (!), concentrându-se pe observarea jocului spontan al copiilor.

În prima etapă copiii erau lăsați să interacționeze fără intervenție directă din partea adulților. Observațiile au evidențiat că aceștia preferau jocurile fizice și reprezentative, inspirate de experiențele lor de viață. Ex: imitau animale, construiau obiecte sau reprezentau ocupații adulte.

În a doua fază, copiilor li s-a permis să folosească materialele educaționale ale lui Fröbel fără instrucțiuni prestabilite. Alegerea materialelor și modul lor de utilizare reflectau interesele copiilor, nu intențiile simbolice gândite de Fröbel. Ex: materiale precum lutul și cărțile de cusut au fost mult mai populare decât cuburile geometrice simbolice.

Studiul a concluzionat că:

1. Jocul liber este fundamental pentru dezvoltare: Copiii își exprimă cel mai bine creativitatea și individualitatea prin activități auto-direcționate. Jocurile spontane stimulează interesele naturale și ajută la dezvoltarea unor competențe autentice.

2. Jocurile dirijate nu răspund nevoilor reale ale copiilor: Activitățile prea structurate ignoră preferințele și ritmul natural de dezvoltare al copiilor. Cercetătorii au observat că jocurile care implică simbolism abstract (impus de Fröbel) nu erau atrăgătoare pentru copii.

3. Necesitatea unei educații mai flexibile: Educația ar trebui să fie ghidată de interesele copiilor, permițându-le să aleagă și să experimenteze, mai degrabă decât să urmeze un curriculum rigid.

Vai, ce grozav sună asta!

Ei bine, această separare între „joc sacru” (educativ) și „joc festiv” (spontan) continuă, la un secol distanță, să influențeze dezbaterile despre educația timpurie. De ce sunt oamenii (profesioniști și părinți deopotrivă – mă includ deseori!) reticenți? Presiunile de a introduce competențe academice timpurii reduc timpul alocat jocului liber. În unele cazuri, acesta este etichetat ca pauză și nu ca parte integrală a învățării.

Și ca să închei cu începutul, nu pot nici acum să cuprind rațional conceptul acesta radical la grădinița de stat unde merge fiul nostru – în afară de un cerc de lectură de maximum 20 de minute (nu zilnic!) în propria grupă și câteodată activități sugerate individual (asociate cu vreo sărbătoare), copiii au libertate la toate materialele, jocurile, spațiile. Au autonomie totală la joacă și deci la învățare. Urmăresc în continuare efectele pe diferite planuri temporale în cazul lui. Deocamdată este foarte încântat că poate cotrobăi peste tot. Înăuntru sau afară.

Altădată despre activități ghidate sau sugerate.

Bucurie!

Sînziana