Ce am găsit într-un anticariat din München, de m-a făcut să plâng?

Această poveste o trimit țintit către profesorii care mă urmăresc și o dedic elevilor mei iubiți.

Am răsfoit-o, dinadins evitând să citesc textul. Am văzut că are cuvântul Junkyard și am mai observat un avion printre ilustrații. Știu că Patricia Polacco este o comoară, mai avem în bibliotecă dintre operele ei, deci mi-am lăsat surpriza acasă, când i-am lecturat-o fiului nostru.

Nu mai vedeam să citesc ultimele pagini. Aveam șiroaie pe obraji, buzele-mi tremurau și aveam un nod uriaș în gât. Am apucat să-i zic printre sughițuri că este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Finalul a fost catalizator.

Mă tot gândesc de câteva zile cum să fac, ce să scriu ca să vă conving să faceți rost de cartea asta. Cum să ajungă la profesori, cum să schimbe aerul în sălile de clasă. Cum să emoționeze și alte suflete în afară de mine?

The Junkyard Wonders e una dintre cărțile acelea speciale cu potențial enorm de a arunca în mijlocul clasei niște EMPATIE, ÎNCREDERE, REZILIENȚĂ, COMUNIUNE, VISE.

Inspirată din propria copilărie a autoarei, această poveste vorbește cu blândețe despre copiii care au fost, cândva, priviți ca „resturi”, dar care, sub privirea unui profesor care crede în ei, descoperă că sunt de fapt comori.

În paginile ei mocnește speranța până când dă pe-afară! Copiii primesc mesajul că valoarea lor nu se măsoară în note sau comparații, ci în felul în care se văd în oglindă și unii pe alții.

Voi, profesorii, veți găsi în ea un model de iubire pedagogică autentică, o poveste care nu are cum să nu vă amintească de ce ați ales acest rol important!

Am aflat și eu că în clasele din lumea toată unde The Junkyard Wonders a fost citită, povestea a devenit o punte între diferențe, frici, sclipiri.

Ideea profesoarei de a-i împărți pe triburi la început de an mi se pare extraordinară; copiii au extras sticluțe cu apă (ulei?) parfumate, cu care s-au dat pe încheieturi, după care și-au găsit colegii folosindu-se de miros – echipa vanilie, echipa scorțișoară etc.

Cartea are puterea de a deschide conversații care nu se uită, promit: despre empatie și incluziune, despre curajul de a rămâne tu însuți într-o lume care te judecă, despre forța de a continua chiar și când pare că totul se prăbușește. În jurul acestei povești se pot naște lecții despre determinare și colaborare, proiecte în care copiii construiesc împreună, în care ceva ce pare „nefolositor” prinde viață nouă.

Este o metaforă întăritoare despre viață. Of, cât contează aceste perspective în sumbrul cu care ne înconjurăm adesea…

Și mai aduce un aspect crucial în văzul tuturor: importanța unui profesor care crede în tine.

Doamne, cred că asta a fost responsabilitatea care a atârnat cel mai greu pe umerii mei, care m-a mânat în tot ceea ce făceam: să le transmit elevilor mei că am încredere în ei, că sunt minunați! Mulți dintre ei au ajuns la vârsta la care eram și eu când pășeam în fața lor. Mă întreb dacă au păstrat măcar un pic din praful de stele pe care îl scoteam din ochii lor și cu care umpleam avioanele visurilor despre care-mi povesteau.

Dacă ai citit până aici și vrei și tu cartea, eu las aici linkul unde am găsit-o disponibilă.